„Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Și anume, va da viață veșnică celor ce, prin stărunița în bine, caută slava, cinstea și nemurirea; și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Slavă, cinste, și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec, căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului.” (Romani 2:3-11)
   „Acum câțiva ani trăia în Norvegia un profesor celebru cu numele de Hallesby. Am avut privilegiul să fac cunoștință cu el. Era un om extraodinar, unul din norvegienii aceia gravi, serioși, importanți. Timp de o săptămână întreagă a vorbit în fiecare seară la radio. Nu mi-era greu să mi-l imaginez în fața microfonului spunând: ”Se poate ca, în seara aceasta, să adormi în pace în patul tău, și să te trezești mâine dimineață în iad! Aș vrea să te avertizez!” Aceste cuvinte au declanșat o furtună de proteste. Căci norvegienii sunt „oameni moderni” și joacă în lumea noastră de astăzi un rol fantastic. Un ziarist de la cel mai mare ziar din Oslo a publicat un editorial în care spune cam așa: „Noi nu mai suntem în Evul Mediu! Este absolut inadmisibil ca o instituție modernă ca radioul să fie folosit pentru a debita asemenea absurdități!” Iar când un ziar mare scoate un asemenea articol, toate publicațiile mai mici i se alătură. Presa întreagă repetă deci: „Nu mai suntem în Evul Mediu. Cum își permite un profesor să mai vorbească de iad!” De aceea radio Oslo l-a rugat pe profesorul Hallesby să pună lucrurile la punct. El a revenit în fața microfonului și iată ce-a zis: „Trebuie să explic problema aceasta. Ei bine, fie! Se poate ca în seara aceasta să adormi în pace în patul tău, iar mâine să te trezești în iad! Aș vrea să te avertizez!” A fost picătura de apă care a făcut să se reverse paharul. Au fost întrebați toți episcopii din Norvegia: „Există iad sau nu?” Chiar cotidianul de informații „Der Spiegel” din Germania a preluat chestiunea și a scris un articol lung despre „controversa cu privire la iad din Norvegia”. N-a tecut nici un an după istoria aceasta că am ajuns în Oslo ca să le vorbesc studenților și să țin seara câteva conferințe. La sosire m-i s-a luat o conferință de presă. La hotelul meu se adunaseră reporteri de la diferite ziare. Lucru curios, în dreapta mea îl aveam pe ziaristul care începuse polemica, iar în stânga pe profesorul Hallesby care reprezenta presa protestantă. Apoi s-a dat drumul. Ziaristul cu pricina m-a interpelat primul: „Pastore Busch, sunt în dezacord cu profesorul Hallesby. Dvs. Sunteți un om modern. Ce credeți: „există iad?” „Da”, am răspuns eu, „bineînțeles că există iad. E de la sine înțeles!” „Ei, eu nu pot să înțeleg cum puteți să afirmați un asemenea lucru” a replicat el. „Sunt gata să vă explic bcuros” am spus eu. „Eu cred că există iad pentru că Isus Însuși a spus-o. Și eu mă încred fără rezerve în cuvântul lui Isus, care a știut despre acestea mai mult ca toți oamenii înțelepți! ...
   Când bombele cădeau peste orașele noastre, oamenii erau înspăimântați. Poate că e vina bisericii că nu li s-a spus: Dumnezeu poate fi teribil! El poate să lase să se întâmple așa ceva! „Și tu tot nu te temi de Dumnezeu!” Ar trebui să se strige de pe acoperișurile marilor noastre orașe: „Tot nu vă temeți de Dumnezeu?” Ar trebui să se urle în agenții și în birouri unde lumea nu se gândește decât cum să câștige bani, chiar dacă se trece peste cadavre: ”Tot nu vă temeți de Dumnezeu?” Ar trebui să se spună tinerilor care trăiesc în necurăție: „Tot nu vă temeți de Dumnezeu? Ce aveți în cap? Sunteți orbi?” Trebuie să începem prin a recunoaște că Dumnezeu este sfânt și mânia Lui este teribilă.” (Wilhelm Busch – Isus destinul nostru)